Fotbal

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot utiliza de membre pentru a manevra mingea. Caştigătorul meciului este echipa care a înscris mai numeroase goluri la încheierea partidei. De multe ori este știut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian)

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce guvernează acest sport la grad mondial FIFA (Fédération Internationale de Football Association [1] a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport analog numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.

În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni divertisment regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi echipamentul micșorat şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, scutit de îndoială, la creşterea popularităţii sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi distracție un rol foarte important în viaţa fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.

Fotbalul se joacă pe urmă un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Astea sunt dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare experimentează să lovească o minge rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă cele două echipe au marcat acelaşi număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii). Singura dată îndată ce jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Raportul fizic este limitat.

Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un indice profesionist se înscriu puţine goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.

Tactici
Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, in afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o succesiune de poziţii specifice. Acestea sunt:

fundaş - jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;
mijlocaşul - jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă pase decisive atacanţilor; totodată el sprijină apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;
atacantul - jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.
Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, ulterior timpul petrecut de un jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi centrali, sau mijlocaşi stânga.

După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar fotbaliştii sunt liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest fapt se aplică şi portarilor, care deşi în marea majoritate a timpului se află în preajma porţii proprii, pot participa în orice timp la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de aşezări tactice: 4-4-2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.

Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră in subordinea antrenorului.